Din prezentarea făcută de Cristian Filip, preşedintele fundaţiei, am reţinut că „scriitorul Dan Lucinescu a crescut în Moldova în preajma vestigiilor marelui voievod, absolvind un colegiu militar care-i poartă numele şi petrecîndu-şi copilăria în preajma urmaşilor hatmanilor, plăieşilor şi a vitejilor ţărani, deveniţi răzeşi, fiind puternic marcat de viaţa şi de realizările eroului“. Sala devenită neîncăpătoare, pe deasupra şi supraîncălzită, era bîntuită şi de nişte şopocăitori şi neastîmpăraţi tinerei (reporteri-cameramani-fotografi etc.) ce obstrucţionau dezinvolt manifestarea din pricină că nimeni nu le-a spus pînă acum, de la obraz, că publicul prezent la astfel de evenimente are cel puţin un statut egal cu al lor, deci merită respectat, nu ignorat ori chiar dispreţuit…
La eveniment au participat, pe lîngă autor, specialistul în istorie contemporană profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, fost senator şi Rodica Vulcănescu, critic de teatru şi film.
Mi-am notat[1] cîte ceva din intervenţiile protagoniştilor:
Rodica Vulcănescu: Mulţumirile mele, domnule Lucinescu, pentru invitaţia de a lua parte la această nouă lansare de carte – căci am fost prezentă şi la altele, după cum ştiţi – le adresez deopotrivă şi doamnei Lucinescu, soţia dv. Se ştie că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică, iar doamna Lucinescu este o astfel de fire! Extraordinara dv. energie depusă pentru scrierea cărţilor constituie mărturia idealurilor unei generaţii, ale unui popor animat de patriotism... Cartea pe care ne-o oferiţi are în spatele ei o documentare excepţională. În arta cinematografică, procedeul pe care îl aplicaţi a fost pentru prima oară utilizat de M.[2]: fiecare scenă narată era însoţită de reprezentări cu costume de epocă, imagini ale naturii, castele etc. care s-au regăsit ulterior în toate emisiunile de-atunci încoace; astăzi se foloseşte curent şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de M. La fel, în cartea d-lui Lucinescu există descrieri de natură[3] şi mai ales e ilustrată sinergia umano-divină încarnată de Daniil Sihastrul, adevărat înger păzitor (sic!) al voievodului, care l-a însoţit în toate expediţiile sale. De aceea, tot ce-şi propunea voievodul, şi împlinea, iar din acest punct de vedere poate fi comparat cu Alexandru Macedon – bineînţeles la o scară geografică mult mai mică. Am întrebat pe cercetătorii unguri care cunosc Cronica anonimă dar prezintă altfel realităţile istorice de ce se întîmplă asta şi mi-au răspuns că pur şi simplu nu vor să ţină seama de acest document! Dar există, din fericire, acte papale şi alte documente, toate probînd latinitatea şi continuitatea noastră (e mai bine spus misterul latinităţii, de fapt, căci se ştie că mult mai mult din ţinutul cucerit de romani s-a latinizat – dar asta comportă o altă discuţie şi nu intrăm acum în amănunte). În aceste documente este vorba despre „Capitulaţiuni“ – un termen care nu-i place d-lui Lucinescu – dar aceste „Capitulaţiuni“ există şi este de mirare că turcii au putut semna aşa ceva. Închinarea Moldovei turcilor nu reprezenta conform acestor „Capitulaţiuni“ decît o anumită sumă de plătit şi atît. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare a avut iniţiativa înnobilării ţăranilor participanţi, fapt pentru care poate fi comparat cu Napoleon. De aici, un dinamism al armatei ieşit din comun. E o lecţie pentru toţi. Goma observa că românii au fost biruitori, mobilizîndu-se exemplar, cînd s-au luptat cu tătarii, cu turcii, cu ruşii, dar că, deîndată ce-au fost ocupaţi chiar de români, lucrurile s-au complicat foarte tare… Amintesc în încheiere despre ceea ce, într-un document secret, sfătuia Beria: dacă distrugi patriotismul unei generaţii, distrugi ţara care poate fi astfel uşor învinsă… Valabil pentru noi este ceea ce spunea acelaşi despre economie: în acest domeniu, lipsurile pot genera o anume isterie foarte folositoare celor ce vor să domine o anumită naţiune mică…
Gheorghe Buzatu: Statutul istoriei astăzi în şcoala românească este de numai o oră pe săptămînă, cu un manual de 100 de pagini pe care scrie doar „Istorie“! Dacă am intrat în UE, ar trebui să avem însă un statut egal în această privinţă, la fel ca Belgia, Franţa, Italia, cu trei ore săptămînal de istorie la nivelul şcolii generale şi al liceului, cu istoria ca disciplină obligatorie la bacalaureat! Istoria noastră este însă lungă şi plină de experienţe nefavorabile. Am fost sub ocupaţie rusească, acum americană. România a fost mereu la graniţa dintre imperii – un stat sandwich! A îndurat 13 ocupaţii ruseşti în 200-250 de ani! A fost mereu prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Exemplul martirilor din închisori a produs pînă acum florilegii, sau cîte o carte… Dar am avut, totuşi, prea puţin grijă de ai noştri… S-a spus, pe bună dreptate, că marile puteri n-au sentimente, ci numai interese!... Despre Ştefan cel Mare s-au scris foarte multe. Profesorii noştri, şi înaintea lor Nicolae Iorga, la 1904, Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, au scris despre voievod. Ioan Ursu are o biografie, Ilie Minea, ca profesor, a format pe Alexandru Boldur, care a scris, la rîndul său despre Ştefan cel Mare, însă publicîndu-şi cartea în Spania… Şi Constantin Ciodaru, profesorul meu, a scris, la fel ca Sorin Gorovei, despre Ştefan cel Mare… Toţi aceştia au subliniat că Ştefan cutreiera Ţara des. Mereu se simţea bine între oamenii simpli şi era iubit de ei. Cînd mergea prin Ţară, spunea că se duce la ai săi… Nu există, în ştiinţă, „raport final“, aşa cum vedem astăzi că se obişnuieşte: se înfiinţează o comisie de „specialişti“, apoi aceşti aşa-zişi oameni de ştiinţă produc un „raport final“! Or, în ştiinţă nu poate fi vorba niciodată despre aşa ceva! Oricînd se poate adăuga ceva!... Noi n-am avut un 1956, ca ungurii; am avut în schimb un 12 aprilie 1957, cînd a fost aniversată urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare! Destui au avut de suferit în acele împrejurări; pentru Al. Zub, de pildă, atunci a început prigoana şi a fost la scurt timp arestat… Ştefan a urcat pe tron, se pare, la 17 ani (nu se ştie exact data naşterii sale) şi, la 67 de ani a murit, de pe urma unei răni căpătate în luptă… Sub toate raporturile, Ştefan este un învingător! La sfinţirea sa au fost discuţii (acum sînt pe aceeaşi temă a sfinţirii discuţii şi în privinţa lui Mihai Viteazul)… Eu am scris un volumaş despre Antonescu… Prea mulţi care au vrut binele acestui popor au căzut… Vă convine sau nu, eu îl citez în această privinţă pe Adrian Păunescu: „unde au fost românii cînd a murit viteazul?“ Holocaustul roşu 1947-’48 –
Dan Lucinescu: Pe lîngă mulţumirile mele pentru doamna Rodica Vulcănescu şi pen-
Evenimentul s-a încheiat cu autografe din partea autorului şi discuţii particulare între participanţi.
[1] De bună seamă, aici am stilizat discursurile, aşa încît am… „trădat“, într-o oarecare măsură, litera dar, sper, nu şi spiritul cuvîntărilor! Pe cei participanţi, ca şi mine, la manifestare îi aştept să depună, la rîndul lor, mărturie într-unul dintre numerele ulterioare ale revistei noastre, ori pe forum (reiterăm: se poate accesa prezenta publicaţie şi virtual – a se vedea caseta tehnică de pe ultima pagină)…
[2] Cer scuze cititorilor, dar n-am reţinut exact numele cineastului pomenit de doamna R. Vulcănescu (în carnetul meu am înregistrat fonetic [medies], dar sub această denominaţie n-am izbutit să găsesc nimic concludent, deocamdată). Necunoscînd-o personal pe distinsa doamnă critic, n-am îndrăznit o lămurire directă a chestiunii. De undeva îmi va veni, poate, pe viitor, lămurirea cestui aspect obscur.
[3] Iată un exemplu: Tînărul fiu de domn nu mai văzuse pînă atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase din jur, care-şi virau coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe, ajungîndu-se în final spre roşul straniu al focului în apus. Razele de soare, filtrate prin frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple interferenţe un halou care fascina, creînd în acelaşi timp senzaţia de levitaţie spre o lume nevăzută de basm. (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfînt, ediţia a III-a, Editura Siaj, 2009, p. 20).
